Cum și-au primit vitaminele literele?

Vitaminele sunt compuși organici esențiali de care organismul nostru are nevoie în cantități echilibrate pentru a funcționa corect. Acestea joacă roluri cruciale în diverse funcții ale organismului, inclusiv metabolismul, imunitatea și sănătatea generală.

Există două categorii principale de vitamine: vitaminele hidrosolubile (cum ar fi vitaminele B și vitamina C) și vitaminele liposolubile (inclusiv vitaminele A, D, E și K). Vitaminele solubile în apă nu sunt stocate în organism și trebuie reaprovizionate în mod regulat, în timp ce vitaminele liposolubile pot fi stocate în țesuturile grase ale organismului.

• Quincy Jones, omul care știut să facă totul mai bine decât oricine altcineva din divertisment. Producătorul…
• Test de cultură generală. Care este diferența dintre arta modernă și arta contemporană?

Vitaminele pot fi obținute printr-o dietă echilibrată care include o varietate de fructe, legume, cereale integrale, proteine slabe și produse lactate.

Fiecare vitamină joacă un rol specific în menținerea sănătății. De exemplu, Vitamina C este esențială pentru producția de colagen și funcția imunitară, Vitamina D ajută la reglarea nivelului de calciu pentru sănătatea oaselor, Vitamina A este esențială pentru vederea și sănătatea pielii, iar Vitaminele B joacă un rol în producția de energie și în funcția nervoasă.

O deficiență sau un exces de anumite vitamine pot duce la diverse probleme de sănătate. De exemplu, o lipsă de vitamina D poate duce la slăbirea oaselor (osteoporoză), în timp ce un exces de vitamina A poate fi toxic. Este important să consumați vitamine în limita cantităților zilnice recomandate pentru a menține o sănătate optimă. Prin urmare, dacă suspectați că aveți o deficiență de vitamine sau intenționați să luați suplimente de vitamine, este recomandat să consultați un specialist, cel mai în măsură să ofere îndrumări cu privire la nivelurile adecvate de aport în funcție de nevoile voastre individuale.

Dar de unde vin numele vitaminelor? Denumirile lor au origini diverse, reflectând adesea contextul istoric sau caracteristicile specifice ale fiecărei vitamine.

Știm că Vitamina C combate răceala, că morcovii, bogați în carotenoizi și vitamina A, au capacitatea de a proteja țesuturile oculare, stimulând vederea, că peștele gras și lumina soarelui alimentează vitamina D, întărindu-ne oasele, știm în general că vitaminele sunt esențiale pentru sănătatea noastră, dar nu prea știm cum și-au căpătat denumirea aceste vitamine.

Înțelegerea legăturii dintre nutriție și sănătate a existat de mult și a evoluat de-a lungul a mii de ani. Deși civilizațiile antice au recunoscut această legătură, progresele semnificative au fost realizate abia după cercetările modern în domeniul nutriției, susținute de progresele în chimie, fizică și biologie. Primele experimente în nutriție s-au axat în principal pe azot, descoperit pentru prima dată în 1772, și pe modul în care prezența sau absența acestuia din alimente afecta sănătatea animalelor și a oamenilor.

Azotul joacă un rol esențial în cercetarea nutrițională datorită prezenței sale în proteine, care sunt importante pentru creșterea, repararea și întreținerea organismului. Proteinele sunt compuse din aminoacizi, iar azotul este o componentă-cheie a acestor elemente de bază. Înțelegerea rolului azotului în alimente și a impactului acestuia asupra sănătății a fost fundamentală în modelarea cunoștințelor noastre despre nutriție. Dar progresele în știința nutriției s-au extins mult dincolo de cercetarea azotului. În prezent, cercetătorii studiază o gamă largă de nutrienți, cum ar fi carbohidrații, grăsimile, vitaminele, mineralele și substanțele fitochimice, pentru a înțelege rolul lor în menținerea sănătății și prevenirea bolilor. Domeniul nutriției a devenit multidisciplinar, încorporând biochimia, fiziologia, genetica, epidemiologia și alte discipline științifice pentru a oferi o înțelegere cuprinzătoare a modului în care dieta influențează sănătatea umană.

„Timp de zeci de ani” îl citează National Geographic pe istoricul Kenneth Carpenter, „proteinele au fost considerate adevăratul nutrient pentru sănătatea umană, în ciuda cunoștințelor emergente conform cărora fructele, legumele și laptele ameliorau afecțiuni precum scorbutul și rahitismul. Deși aceste afecțiuni erau frecvente în rândul celor cu diete limitate, cercetătorii încă dădeau vina pe alți factori, inclusiv infecții, alimente alterate sau chiar aerul mării”.

Termenul de vitamină a fost inventat în 1912 de Kazimierz Funk, un biochimist polonez și cam în aceeași perioadă cercetătorul american în nutriție Elmer McCullum a efectuat experimente pe diferite populații de animale, descoperind o substanță prezentă în unele grăsimi care era esențială pentru creșterea șobolanilor. Ei bine, această substanță liposolubilă a devenit cunoscută sub numele de vitamina A. Această activitate revoluționară a condus la izolarea și identificarea a ceea ce a fost inițial denumit „A liposolubil” în 1918, ulterior redenumit „vitamina A” în 1920.

De-a lungul timpului, cercetători precum Paul Karrer au descris structura chimică a vitaminei A (în 1932), în timp ce Harry Holmes și Ruth Corbet au izolat și cristalizat cu succes vitamina A în 1937. Metodele de sinteză pentru vitamina A au fost dezvoltate la mijlocul secolului al XX-lea de oameni de știință precum David Adriaan van Dorp, Jozef Ferdinand Arens, Otto Isler și alți colegi ai lor.

Descoperirea vitaminei A a marcat o etapă importantă în știința nutriției, punând în lumină importanța anumitor nutrienți pentru creștere, reproducere, imunitate și vedere. Identificarea și înțelegerea vitaminei A au deschis de atunci calea pentru cercetări suplimentare privind rolul acesteia în sănătatea și bunăstarea umană.

Povestea descoperirii complexului de vitamine B începe în 1889, când un medic olandez pe nume Christiaan Eijkman, care lucra în Indiile de Est Olandeze (în prezent Indonezia), investiga beriberi, o afecțiune endemică care provoca slăbiciune, scădere în greutate, confuzie și uneori moarte.

Boala beri-beri era frecventă în zonele în care orezul rafinat constituia o mare parte din dietă, cum ar fi în sudul și sud-estul Asiei.

Eijkman, care a studiat efectele variațiilor alimentare asupra apariției beri-beriului, a observat că puii hrăniți cu orez alb procesat au dezvoltat simptome similare beriberiului, în timp ce aceia hrăniți cu orez brun neprocesat, nu.

În 1906, biochimistul englez Frederick Gowland Hopkins a sugerat o legătură între alimentație și boli precum beri-beri și scorbut. După ce a efectuat teste de hrănire pe animale, oferindu-le diete cu grăsimi, proteine și carbohidrați purificați, și-a dat seama că această combinație nu a reușit să promoveze creșterea.

Cinci ani mai târziu, biochimistul polonez Casimir Funk, care lucra la Londra, a avansat această idee, propunând ca substanțe organice necunoscute până atunci, pe care le-a numit, așa cum am scris mai sus, vitamine, să fie necesare în cantități infime pentru menținerea sănătății. Cuvântul – vitamină – combină alte două cuvinte, și anume „vital” și „amină”, un grup ce conține azot în moleculele organice. În 1913, biochimistul Elmer McCollum de la Universitatea din Wisconsin a reușit să distingă două specii diferite de vitamine, pe care le-a numit „factor liposolubil A” și „factor hidrosolubil B”.

Mai târziu, în 1926, chimiștii olandezi Barend Jansen și Willem Donath, care lucrau de asemenea în Indiile de Est Olandeze, au izolat cristale ale factorului anti-beri-beri din extracte de orez decortificat. Eijkman a testat compusul și a constatat că acesta vindeca boala la păsări. Factorul anti-beri-beri a fost prima vitamină izolată, confirmând teoriile lui Hopkins și Funk. Ulterior, a fost denumită vitamina B1 sau tiamină (ortografiată și thiamin).

Descoperirea vitaminei C, cunoscută și sub denumirea de acid ascorbic, poate fi atribuită activității mai multor cercetători efectuate de-a lungul istoriei. Termenul „scorbut” a fost folosit pentru a descrie boala rezultată în urma unei deficiențe prelungite de vitamina C, având origini în limbile latină, franceză și germană. Scorbutul a fost o problemă frecventă în rândul marinarilor și chiar pe uscat în perioadele de foamete. În 1747, James Lind a realizat un studiu care a evidențiat eficiența portocalelor și lămâilor în tratarea scorbutului. Acest lucru a dus la recunoașterea importanței citricelor în prevenirea și vindecarea scorbutului.

Albert Szent-Györgyi (biochimist maghiar care a câștigat Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1937) a jucat un rol important în identificarea vitaminei C ca substanță responsabilă în prevenirea scorbutului, asociat cu malnutriția, în special în rândul marinarilor care nu aveau acces la alimente proaspete în timpul călătoriilor lungi. În anii 1920, acesta a izolat o moleculă din glandele suprarenale pe care a numit-o „acid hexuronic”, care a fost confirmată ulterior ca fiind vitamina C. Cercetările sale privind mecanismele metabolice care implică vitamina C i-au adus Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină.

În ceea ce privește Vitamina D, una dintre cele 13 vitamine descoperite la începutul secolului al XX-lea de către medicii care studiau bolile cu deficiențe nutriționale, aceasta joacă un rol important în menținerea sănătății oaselor și dinților prin reglarea nivelului de calciu și fosfor din organism, susținând de asemenea funcția imunitară, sănătatea musculară și bunăstarea generală. Vitamina D a fost descoperită în 1920, culminând cu lunga căutare a unei modalități de a vindeca rahitismul, o boală osoasă dureroasă a copilăriei. În decurs de un deceniu, îmbogățirea alimentelor cu vitamina D era în curs de desfășurare, iar rahitismul a devenit rar în Statele Unite. La 19 iunie 1922, The Times a raportat că o echipă condusă de Dr. E. V. McCollum, „celebrul biochimist”, a „capturat” o vitamină necunoscută până în prezent, care a fost etichetată drept vitamina D, al cărei scop specific este protecția oaselor și prevenirea bolii cunoscute sub numele de rahitism„. „Dar grupul doctorului McCollum nu era singurul care lucra la găsirea unei a patra vitamine (n.r. pe lângă vitaminele A, B și C). Cercetătorii de la Universitatea Columbia au demonstrat cu ajutorul unor experimente pe animale că expunerea directă la soare produce vitamina D chiar și fără includerea acesteia în dietă. După cum știm acum, este aproape imposibil să se obțină suficientă vitamina D doar din alimentație, fără suplimente sau expunere suficientă la lumina soarelui. Începând cu anii 1930, laptele și alte alimente din Statele Unite au fost îmbogățite cu vitamina D, o măsură care aproape a eradicat rahitismul, cândva o boală invalidantă a copilăriei”. (www.nytimes.com)

Vitamina K a fost descoperită de biochimistul danez Henrik Dam în 1929. Dam efectua cercetări asupra metabolismului colesterolului la pui când a observat că puii hrăniți cu o dietă săracă în colesterol dezvoltau hemoragii. Acesta a denumit inițial substanța „vitamina coagulării”, datorită rolului său în coagularea sângelui, dar ulterior a redenumit-o vitamina K, „K” fiind prima literă, în germană, a cuvântului coagulare.

Pe de altă parte, vitamina E a fost descoperită de cercetătorii americani Herbert McLean Evans și Katharine Scott Bishop în 1922. Aceștia au efectuat experimente pe șobolani și au constatat că o deficiență alimentară ducea la sterilitate la șobolanii femele. Aceștia au denumit substanța „factor X” înainte ca aceasta să fie denumită ulterior vitamina E. Totuși, deși descoperirea vitaminei E este atribuită lui McLean Evans și Katharine Scott Bishop, au existat totuși câțiva eroi necunoscuți care și-au adus aportul la descoperirea ei, inclusiv Henry Mattill de la Universitatea din Rochester NY. Acesta, dorind să dovedească faptul că laptele de vacă este „alimentul perfect”, prin experimente în laborator pe șobolani, cărora li s-au administrat niște dietele pe bază de cazeină (proteină din lapte), amidon de porumb și diverse alte surse de vitamine și energie. Prin urmare, șobolanii care au urmat dietele lui Mattill au crescut normal, dar nu s-au putut reproduce. Mai târziu, Evans și Bishop au repetat o parte din lucrările lui Mattill cu dietele lor bogate în untură și grăsime, concluzionând că „alimentele naturale, spre deosebire de dietele purificate, conțin o substanță care nu este necesară pentru creșterea normală, dar care este esențială pentru reproducere”. A fost numită E decoarece descoperirea acestei vitamine a venit după stabilirea celorlalte – A, B, C și D. Prin urmare, a primit următoarea literă a alfabetului: E.

Surse:

https://www.nytimes.com/2009/09/15/health/15first.html

https://www.nationalgeographic.com/science/article/vitamin-names-vitamine-beriberi-nutrition

Vă mai recomandăm să citiți și:

Studiu: Multivitaminele nu ne ajută să trăim mai mult

Multivitaminele nu vă vor ajuta să trăiți mai mult, arată un studiu masiv

Suplimentele de multivitamine îmbunătățesc memoria și încetinesc îmbătrânirea cognitivă

Vitamina D3 ar putea fi importantă în tratarea infecțiilor. Efectele vitaminei D2, puse la îndoială